“E la fel ca mersul la sală.”
De multe ori, în mijlocul oboselii și al presiunii, întrebarea „De ce trebuie să fac asta?” apare inevitabil. O spunem în gând, o simțim în fiecare dimineață când deschidem cartea pentru a învăța din nou aceleași pagini, în fiecare seară când renunțăm la o ieșire cu prietenii pentru încă o rundă de teste grilă. Este o întrebare sinceră, dar, de multe ori, formulată greșit. Poate că nu „trebuie” să fac asta — ci aleg să fac asta. Mai mult decât atât, am ocazia să fac asta.
Când transform „trebuie” în „aleg”, ceva se schimbă în interiorul meu. Nu mai sunt prizonierul unei obligații, ci autorul propriei mele decizii. Aleg să învăț pentru că îmi pasă de visul meu, pentru că vreau să fiu acolo unde îmi imaginez că voi ajunge. Aleg să depun efort pentru că știu că fiecare oră de muncă e o cărămidă pusă la temelia unei vieți construite conștient, cu sens. Și da, am ocazia să fac asta — am șansa de a-mi modela viitorul prin educație, prin perseverență, printr-un scop clar.
E la fel ca mersul la sală. De câte ori nu mi s-a întâmplat și mie să-mi fie lene să merg la sală sau să merg la alergat? Mi-am găsit scuze: e târziu, plouă, n-am chef. Dar odată ce ajung acolo sau încep alergarea, după primele minute de efort, simt energia, satisfacția, sentimentul că fac ceva bun pentru mine. Când am schimbat perspectiva din „trebuie să merg la sală” în „aleg să am grijă de corpul meu”, totul s-a transformat. Exact așa e și cu învățatul — nu e o pedeapsă, ci o alegere conștientă de a crește, de a deveni mai buni.
Mi se pare esențial să știi de ce. Fără un de ce autentic, clar, e aproape imposibil să realizezi ceva semnificativ. Motivația de moment se stinge repede, dar convingerea izvorâtă dintr-un scop bine înțeles te ține în mișcare chiar și atunci când e greu. Dacă înveți pentru admiterea la medicină, întreabă-te sincer: „De ce vreau asta cu adevărat?” Poate pentru că vrei să ajuți oameni, poate pentru că simți că acolo e locul tău, poate pentru că ți-ai promis că nu vei renunța. Oricare ar fi răspunsul, păstrează-l aproape. Va fi ancora ta în zilele în care totul pare prea mult.
Totuși, e important să nu cazi în capcana planificării obsesive. Da, trebuie să ai o strategie, un plan de învățare, o structură clară. Dar viața – și mai ales procesul de învățare – nu e o formulă exactă. Câteodată, progresul vine în valuri neașteptate, alteori pare aproape invizibil. Perfecționismul te poate paraliza, făcându-te să pierzi din vedere bucuria de a învăța, de a descoperi, de a crește. Planul e doar o unealtă, nu un scop în sine.
În tot ceea ce fac, încerc să plec de la întrebarea „Care este scopul?” – dar am învățat că, uneori, răspunsul nu e clar de la început. Uneori, sensul se construiește pe drum, pas cu pas, pe măsură ce greșesc, învăț, și merg mai departe. Nu e nevoie să am totul perfect planificat, ci doar să am încrederea că fiecare pas mă duce puțin mai aproape de acel „de ce” al meu.
Așa că, data viitoare când te întrebi „De ce trebuie să fac asta?”, încearcă să reformulezi: „De ce aleg să fac asta?” și „Ce am de câștigat din acest drum?” Nu e doar despre examen, ci despre tine, despre puterea ta de a-ți asuma un vis și de a-l transforma în realitate. Nu e o obligație — e o oportunitate.
Și dacă astăzi alegi să mergi mai departe, chiar și obosit, chiar și cu frică, să știi că exact asta te definește: nu ceea ce trebuie să faci, ci ceea ce alegi să faci în fiecare zi.